Aşteptări

 Despre cât de mult iubesc eu aşteptarea. Şi despre cât iubesc oamenii în general aşteptarea. Despre cum eşti dezamăgit de ceea ce ai aşteptat atâta timp. Şi mai ales despre cum nu poţi să renunţi. 

 Acum mă văd aşteptând să fiu ocupată, iar când primesc ce vreau parcă mă satur prea repede. Şi mă trezesc că vreau vacanţă, vreau să lenevesc, vreau iar viaţa aia, pe care sigur n-o să o mai primesc. Nu mă pot întoarce, nu mă pot întoarce la absolut nimic. Dacă am părăsit nava, atunci nu vreau să îmi iau bilet şi de întoarcere. Pentru că ştiu ce-am ales. 

 Şi aştept să plec din casă, aştept să-mi treacă emoţiile, aştept să mă pregătesc. Apoi aştept autobuz, tramvai, avion. Aştept pe cineva. Aştept să se lege ceva acolo. Aştept să fim. Aştept să mă întorc acasă pentru a aştepta să ies mâine. Cred că ceva nu e în regulă cu toată aşteptarea mea. A noastră. Aştept ceva nou, ceva fain, ceva al meu. O viaţa mai faină, ceva ce mi-am tot promis că o să primesc, pentru că am fost o fată bună.

 Şi pentru că deja am întrecut limita în utilizarea cuvântului „aştept” o să trec la altele. La cum am planuri, care chiar nu au nici o legătură cu ce spuneam mai devreme. Ştiu ce-am să fac peste o zi, două, un an, zece. Şi viaţa mi-o ia înainte şi schimbă tot. Şi ce era înainte într-un loc, acum s-ar putea să nu mai fie deloc, şi ce ştiam că o să fie, se pare că s-a dus. Şi tot ce faci e să înveţi să trăieşti, să te adaptezi. Ca tipu ăla ciudat care poate să vadă în întuneric.

 Aşa şi tu. Te înveţi cu ce ţi-a fost dat şi chiar înveţi să iubeşti. Şi apoi VREI să iubeşti ce ai avut, dar nu mai poţi. Te înveţi cu zâmbete, telefoane, mesaje în miezul nopţii, râsete sau mâncat aiurea, plecat aiurea, iubit aiurea. Şi asta te face ce eşti, ce o să fii. Ce vrei, aia contează. Pentru că universul se plasează într-o aşa poziţie faină că tu primeşti tot ce meriţi. Nu mai mult, nu mai puţin. Şi nu comentezi, ţi-am zis ce faci: te adaptezi şi înveţi chestii la care nu te-ai fi aşteptat.

 Nu le înveţi din traininguri, de-aia urăsc îndobitociţii care cred că viaţa e o chestie fictivă pe care o citeşti. Despre care poţi să ai păreri pe care le înveţi la un curs de formare. 

 Întâi analizezi, apoi ai o părere. Nu poţi să ai o părere despre ceva ce nu ai întâlnit sau măcar citit. Pentru că altfel eşti prost. Nu vorbeşti pe lângă, nu e impresionant. Mie îmi plac oamenii care tac. În general, ăia ştiu. Chiar de curând am observat câţi oameni vorbesc fără să spună nimic. Nu, nu e un clişeu. E fix adevărul. Vorbesc de-am-boulea. „Chiar mă gândeam că ce spui este foarte interesant şi sunt de acord”. Câteva secunde irosite din a mea viaţă. Ain.t nobody got time for that.

 Urăsc oamenii care vor să impresioneze prin voce, ţinută, inele. O voce orgasmică nu mă face să tresar mai tare decât o faţă de prost. Mai ales când sunt combinate.

 De-aia aştept. Să plec. Şi mă întorc la veşinca aşteptare.

 

 

Anunțuri
Etichetat

...

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: