E sora ta, e dușmanul internetului

Ce? Nu ai o soră de 40+, 20+, orice vârstă, care a descoperit recent internetul? Atunci, cu siguranță că știi una. Și e mare păcat.

Sora ta ajunge la prânz acasă. Își face ouă ochiuri și apoi deschide Facebook-ul.

Ups! E ziua Marietei. Marieta cu care nu vorbește decât o dată la doi ani, când se întâlnesc întâmplător la târg la Pîrscov. Nu are timp de luat cadouri, nu are timp să îi trimită niște flori, nu are timp să o sune. Ce păcat.

Dar ce spune mai bine: La mulți ani, prietenă dragă, decât buchetul virtual de flori pus pe Wall? Este mai bun decât ultimul fistic gratis înainte să îi vezi pe gardieni. Este pogorârea dumnezeiască, o epifanie unică.

Abia acum începe greul care i-ar fi doborât pe gladiatori, ar fi scuipatpe zei, ar fi nimicit cei mai ispărviți eroi. Acum e acum. Găsirea buchetului perfect!

Pentru Marieta:

Marieta nu este doar o prietenă, este o bucătăreasă pricepută, deci ceva cu mâncare.

Dar Marieta este amuzantă. Când bea. Neintenționat. Nu contează, e amuzantă, deci ceva la care să râdă puțin.

Dar acum nu mai e cu mâncare, reîncepe căutarea.

Aproape perfect. Poate ceva mai la sentiment, că totuși, nu a mai vorbit de mult cu sărbătorita. Bonus: flori, cadouri, tort și șampanie.

Of, cât de greu e. Mai bine ia cea mai pixelată poză, neapărat cu watermark pe ea, că Marieta oricum nu-și poartă ochelarii, plus urarea ultra originală:  La mulți ani!. Ce combinație reușită.

Acum, soră-ta merge să se uite din nou la Vocea României și Te pui cu blondele. Lumea e un loc mai bun. Totul datorită ei. Și asta se vede în like-ul primit,

 

 

Răutăți gratuite

Țara arde și gayii* se piaptănă

Legalizarea căsătoriei între persoanele de același sex este un non-subiect în România.

De ce?

Pentru că noi avem problemele cu care se confruntau americanii originari prin 1700. Nu exista peste tot acces la electricitate, apă curentă sau educație. Ne invadează din toate direcțiile coloniști. Ah, pardon, asta nu-i adevărat.

Când oamenii sunt împliniți, își pot permite să se dezvolte și să vadă dincolo de propriul glob care se afundă.

În rest, va exista o parte a lumii suficient de mulțumită cât să își facă probleme de ordin filosofic despre ce înseamnă iubirea și cum o putem împlini. Cu toate acestea, va exista și o parte care nu are ce să mănânce la fiecare masă, nu are unde să muncească, nu știe să citească.

Mirajul grupurilor de Facebook

– Bună. Sunt Andrei și de când am intrat în grupurile de pe Facebook mi-am distrus viața.

Practic, ziua mea se rezumă la ce să mai postez. La cine o să mai râdă la glumele mele. Poate chiar o să mă menționeze în grupurile lor de prieteni. O să zică ce chestie mișto a postat unul în grupul din care sunt ei.

Mă trezesc cu asta în cap, cum să fac să mai pun ceva pe net și să mai iau niște like-uri. E greu. Când nu îmi vine nicio idee stau cu orele în fața computerului.

Pagină după pagină, țigară după țigară, pahar după pahar și nu se ivește nimic. Simt cum mă ia cu amețeală și încep să tremur. Când nu găsesc nimic o zi întreagă mă bag în pat devastat. De multe ori nici nu am somn. Derulez în minte toate paginile pe care am intrat vreodată. Fac liste pro și contra și încerc să scot ceva. O glumă dintr-un alt grup, o poză amuzantă sau care măcar să mă facă să dau aerul pe nas un pic mai tare. Acel Hhm.

Și mor de nervi că se întâmplă să fie și zile în care nu pun nimic. Simt cum mă încălzesc, stau în călduri insuportabile încercând să distrez cumva. Mi se înțeapă calculatorul de la prea multe tab-uri deschise și dau refresh în prostie. Pe desktop am numai poze pe care le pun în caz de urgență.

Acum câteva zile îmi promisesem că iau pauză să mănânc doar după ce am postat ceva. Deja se lumina de ziuă și nu găsisem nimic, iar stomacul striga după ceva de mâncare. Îmi era sete și deja mă usturau buzele, ochii mă usturau de la atâta holbat în ecran.

Nu mai, nu mai pot să-mi amintesc. Vă rog…

– Te înțeleg perfect, Andrei. Sunt Maria și sunt la fel de dependentă de grupuri. A început ușor, când am intrat în GAURA. Glume bune, caterincă, oameni faini. Râdeam la tot ce se posta și așteptam să se mai întâmple ceva. Mai erau și ocazionalele certuri între membri, dar nimic deosebit. Apoi am văzut la sugestii un grup în care dacă intrai, erai mereu în pericol să fii dat afară când vrea adminu’. Mi s-a părut fain. Azi erai, mâine nu mai erai. Ca în viață.

Auzi, tu… Ce profunde au devenit și treburile astea.

În curand m-am trezit că eram mereu pe grupuri. Așteptam să posteze cineva ca să am activitate. Dacă plecam de acasă, mă logam la fiecare cinci minute să văd dacă s-a mai discutat.

Am fost odată într-o excursie și nu aveam net. Le-am lăsat alor mei parolele mele să intre și să îmi spună ce se mai întâmplă.

Colegii mei mergeau în vizite, iar eu o ascultam pe mama plictisită cum îmi citea ce se postase în ziua respectivă pe grup.

– Ha, ce lame-o. îți zicea mămica povestea înainte de culcare?

– Ionuț, te rugăm să lași comportamentele de grup la intrare. Suntem aici să ne acceptăm și să discutăm despre problemele noastre.

– Așa este. Am uitat. Doar că mi-a intrat în sânge. Când văd pe cineva, trebuie să trolez. Chit că am sau nu de ce.

Prima oară când văd un om încerc să fac un pun despre fața lui. Apoi, după ce aflu cum îl cheamă încep să lucrez de acolo. Maria, Mari nu ia, Luciban, Lucinam, Luciman. Variații și variații. A ajuns departe și nu pot să nu mă bag, man.

Trolez orice. Sunt ca un troller cu mâncare pe care îl așteaptă un student după sesiune. Mereu plin.

Când merg, când scriu, mănânc, sunt pe WC sau tac…. mă gândesc ce dume să mai bag.

Așa mi-am pierdut prietenii, familia, iubita.

Îmi zice într-o zi să mergem în vacanță la ai ei. I-am zis că nu pot. A început să plângă ca disperata și când i-au secat lacrimile, i-am zis că n-are umoare.

Cancerul internetului – Bună dimineața, vă aștept la un blog.

Bună dimineața, vă aștept la o cafeluță!

Cum îmi șade mie bine, când lumea vorbește despre tineri care înțeleg greșit activismul împușcați sau nu în cap, eu mă preocup de problemele ținutului. Mult mai importante, de altfel. Când o să treacă subiectul, probabil o să-mi zic și eu părerea de ăștia care protestează cu orice ocazie: concert, dans sportiv, concurs de logică, eveniment cultural, botez, nuntă sau înmormântare.

E ceva ce necesită atenția mea și o necesită acum. Nu, nu e vorba de Tony PopTămaș, că omul ăsta aduce ceva insighturi uimitoare în viața gospodinelor medii și a oamenilor plecați departe de casă, fie că-s la muncă, fie că-s în vacanțe în Ibiza. Nu e vorba nici măcar de Radufconstantisexul, care dă share-uri cu vorbele lui și se și citează. Că doar nu va fi acuzat de plagiat acum, când e pe culmile succesului.

Este vorba despre tumorile internetului, care cresc și cresc și s-au transformat în cancer în fază terminală de câțiva ani. Doar că eu am zis că, la fel ca orice boală, o să și dispară odată. Nu, chestia asta rămâne în stadiul maxim de multă, multă vreme.

Și-am zis să scot armura și armele din dotare, penița.

Evident că este vorba despre pozele astea prostești, care nu aduc niciun plus. De mult oamenii se chinuie să găsească ceva care există, dar de fapt nu există. Sunt pozele astea, pentru că nu au nimic. Nu au conținut și nu au mesaj.

Într-un fel, e o descoperire pe cale scriitorească, dar în altul, este un cancer care trebuie să moară.

Care este omul care se gândește el de dimineață să posteze asta pe Facebook? Ce îi trece prin cap:

Știi cum aș putea rezolva totul? 

Cu o cafea virtuală!

Apoi se bate pe umăr de geniu ce este, mai soarbe o gură de cafea reală, fericit că a făcut capătul internetului.

Bravi eroi ai acestei boli, luptați cu ea, înfrângeți-o și mari veți crește*.

*nu pot garanta.

Ce-ar fi fost autorii dacă n-ar fi scris

De ceva vreme mă tot gândesc ce ar putea face autorii de-i citesc eu, dacă nu și-ar fi descoperit talentul scrisului. De ce?

Pentru că mulți nu-și descoperă vocația.

Începem primul episod cu trei mușterii mai curajoși.

1. Aș porni la drum cu Stephen King, pentru că nu am trecut de faza asta. Și chiar încep, că eu iau deciziile aici!

Mă gândesc că trainer. Ar fi un fel de Lorand Soares care vorbește continuu și te motivează prin frică.

Nu ai curaj să-ți părăsești jobul? Ce-ai spune dacă biroul ți-ar fi bântuit de fantoma vecinei din copilărie căreia i-ai spart geamul?

Te temi că nu vei reuși să ții discursul motivațional pe care l-ai pregătit? Dacă n-o vei face, vei auzi discursul rostit seară de seară în garsoniera ta tristă când ești singur acasă.

Te plângi că nu te încap pantofii? Îți dispar peste noapte picioarele.

În plus, vorbește atât de mult că un training ar dura cam cât îți ia să citești o carte medie de-a lui, cam 500 de pagini.

2. Antoine de Saint Exupery – da, e ăla cu Micul Prinț.

N-o să-ți vină să crezi, dar avea și alte cărți. În plus, a mai fost și pilot, dar nu o să aleg meseria asta pentru el, că e deja testată.

Cred că ar fi mers să se facă pictor pe fețele copiilor. Este evident de ce, iar dacă nu, înseamnă că nu ai citit Micul Prinț cu Ilustrațiile autorului.

Nu sunt suficient de bune cât să se cheme artă și nici suficient de rele cât să-l băgăm caricaturist la vreo revistă anostă, gen Rebus 2000.

Ce va face el? Va îmbina desenul cu poveștile copiilor și cu distracția, că mie mi-a părut cam trist. Și nu e nimic ca distracția ca să-ți pună zâmbetul pe buze.

3. Nichita Stănescu – da, nu o să fie barman sau bețiv profesionist, că e deja prea ordinară treaba.

Nichita ar fi fost domn de companie… Adică, a văzut cineva asta?

Este evident, ar fi fost închiriat cu ora pentru evenimente mondene și nu numai. Pe lângă aspectul fizic, mai adăugăm în ofertă un amalgam de cuvinte frumos împletite și o pasiune pentru alcool care l-ar fi făcut cool în cercurile de nonconformiști.

Știu. Să folosești cuvântul cool indică doar că ești uncool.

Şcoala ne strică

Educaţia nu se face pentru că aşa trebuie şi nu vine neîntrebată.

Ea este răspunsul pe care îl cauţi singur. Nu pe care ţi-l toară cineva pe gât şi apoi doar când îl vezi şi îi simţi mirosul, îţi vine să vomiţi.

Nu se face cu evaluări stricte care judecă un amalgam. Care ia în considerare cât de bine ai reţinut perspectiva unui autor mai mult sau mai puţin priceput în a-şi transmite părerea lui.

Nu te caută atunci când vrei pauze sau când eşti dincolo de lumea asta. Ea poate să aştepte liniştită un moment, o viaţă, o eternitate. Nu te fugăreşte când nu ai chef şi nici nu insistă dacă vrei să renunţi.

Nu îţi oferă soluţii când nu ai nevoie de ele, dar este acolo pentru tine.

Ea se ascunde şi te aţâţă. Misterul este totul ei cel mai frumos, iar şcoala nu ţi-l poate arăta. Ea doar îţi împinge în neştiinţă un ac în vene, crezând că aşa te însănătoşeşti.

Din păcate nu te lasă să suferi, să îţi cauţi singur leacul când ai cea mai mare nevoie de el.

Suntem bolnavi şi nu există doctori.

Mihaela Radulescu este o vacă

… de muls.

Nu pricep toate isteriile astea care s-au iscat de la o vreme. Că de ce e jumătate dezbrăcată Madam Rădulescu sau de ce are silicoane mai mari decât creierul? De ce s-a operat la corzile vocale ca să sune ca un bivol în călduri? De ce are venele pe gât aşa groase că ar putea să respire oameni mai mici în loc de oxigen?

De fapt, mint. Concluzia mi-e clară. Tot netotul este la televizor şi, după cum îi spune numele, nu cunoaşte tot (ne-tot).

Norocul lui că sunt eu aici.

O să o spun o singură dată (mint iar): Mihaela Rădulescu e o vacă de muls.

Ea nu mai este un om ca mine şi ca tine, ea a devenit marketing. Este o unealtă care scoate bani şi, poate din întâmplare sau e destinul, numele acestei unelte este vacă de muls. 

Ce spune teoria?

Bam Bam Bam

Femeia are multă piaţă, pentru că tot individul se uită la televizor şi în special la elucubraţii de genul Românii n-au talent. Are multă piaţă şi din alte perspective, doar are peste 40 de ani, dar asta nu e relevant acum.

Cu toate acestea, nu necesită investiţii. Poate pentru că deja s-a operat la tot ce se putea opera. Nu are nevoie să fie băgaţi constant bani în aberaţiile pe care le zice, pentru că alea vin natural. Şi odată cu ele vine şi frustrarea publicului mai puţin familiarizat cu se petrece de fapt acolo.

Aşadar, ce zic eu aici pe mai scurt decât un tweet: Degeaba te enervezi, că ea e doar o vacă de muls.

Şi asta a fost lecţia de astăzi.

Scrisoare deschisă statului,

Bună, Statule,

Nu am fost niciodată prea bună la scrisori, mai ales la cele deschise. Mai degrabă dacă rămân închise. Dar voi da o încercare ăsteia, deşi ştiu că e la fel de interesantă şi de importantă precum o postare în blogul unei studente de 23 de ani care habar nu are încotro merge.

Dragă statule, care mereu mi-ai fost alături, încă de când am venit pe acest pământ, de ce eşti rău?

De ce vrei ca asta să se termine înainte să înceapă şi de ce îţi doreşti să ne trimiţi pe toţi de aici?

Cum să fie pentru tine mai importante condiţiile unei închisori în care a ajuns o prostituată de lux şi care se plânge, pentru că a uitat de unde a plecat, decât soarta ta întreagă? Viitorul tău şi imaginea ta în faţa statelor vecine. Ştii că fac mereu mişto de tine.

Cum să investeşi mai mult în trotuare decât în băncile instituţiilor de învăţământ?

Cum să îţi fie ruşine că vuieşte presa despre condiţiile mizere din închisoare, dar nici să nu te scuturi oleacă atunci când jumătate dintre copiii tăi nu au bani de şcoală?

La urma urmei la închisoare te duci să te simţi rău, nu în vacanţă. Cum ar fi să fie condiţii de lux? Păi am merge cu toţii. Dar scopul lor, pentru care de altfel au fost create, măi Stat, este să pedepsească. Să îi facă buni pe băieţii răi şi doamne pe doamnele rele. Nu să îi aştepte cu patul făcut, petale de trandafir pe jos şi ciocolătică pe pernă.

Felicitări. Ai ucis 3 oameni. Şedere plăcută.

Pentru ultima fraudă.

Anii de miere. 

Tu eşti copilul cel mai prost din curtea şcolii Europei şi a lumii. Dar în loc să mergi acasă să tragi de fiare ca să le arăţi tu lor, tu te duci şi îţi pui aparat dentar când nu ai nevoie şi mănânci lipici din farfurie. Pentru că eşti prost!

Fă-te bine repede! 🙂

Hallo

Mi-am găsit parola, care oricum era ascunsă la vedere.

Adică era aceeaşi.

Poate era ceva de genul nu o găsesc pentru că nu vreau să scriu, pentru că nu ştiu.

Pregăteam ceva frumos de blog. Dar mi-e teamă că nu avem timp de poveşti.